Blade Runner 2049 n-are suflet (precum lumea în care trăim)

E ușor să dai iama la borcanul cu delir elogios cînd vine vorba despre noul film al lui Denis Villeneuve – pentru că aș zice că e mai degrabă noul film al canadianului, decît noul Blade Runner, avînd în vedere că puține lucruri sunt la fel de performante ca-n originalul lui Ridley Scott. Mark Kermode, spre exemplu, zice pe The Guardian că filmul e „remarcabil din punct de vedere narativˮ, că ar fi scris „cu dibăcieˮ, punînd publicul pe picior greșit „într-un mod la fel de devastatorˮ precum personajul principal.

Aspectul legat de acel „picior greșitˮ îl pot accepta, dar altfel Mackenzie Davis e ca și cum n-ar fi, bașca e introdusă în poveste ca un jucător de rezervă „la tragere de timpˮ (mare păcat, la cît de mult are de oferit femeia asta), personajul Joi, interpretat de senzuala Ana de Armas, e irelevant și ușor absurd (un gagiu care se vrea cerebral trăiește alături de o hologramă, really?), capul răutăților Niander Wallace, suprajucat de Jared Leto în stil Maia Morgestern, e neexploatat și aproape inexistent, filosofiile aruncate nu de puține ori cu găleata în scene de dialog care par să nu se mai termine sunt la nivel de telenovelă sud-americană, „șefaˮ Robin Wright n-are profunzime, la fel și replica Luv, jucată de Sylvia Hoeks (ai văzut-o probabil în The Best Offer). Exagerat de mult Ryan Gosling.

Cu un astfel de scenariu slab, buimăcit cel mai probabil de Michael Green (Logan, Alien: Covenant) – iată ce se întîmplă cînd n-ai la bază un roman scris de un scriitor cum e Phillip K. Dick –, Blade Runner 2049 scapă printre degete tocmai „organulˮ care l-a ținut în viață pe primul: sufletul.

Aproape deloc contemplativ și inexpresiv, monoton romanțat (Ben Affleck ar fi avut același „impactˮ expresiv în rolul principal), sequelul de astăzi surprinde (fără intenție, bănuiesc) lumea în care trăim (mai mult sau mai puțin, aproape orice SF care se respectă face asta, doar că aici se întîmplă tocmai invers): consumăm repede, dar și mult (de aceea filmul are aproape trei ore, hello, trăim în epoca Netlifx), tratăm lucrurile „la suprafațăˮ (hey, chiar avem în plot o femeie „făcută pe calculatorˮ care va stoarce niște lacrimi în sălile de cinema) și ne mulțumim cu replici inspiraționale patetice (mulțumim, Radu F. Constantinescu, Justin Bieber, Vocea României, BrainyQuotes, Instagram influencers și așa mai departe). Bașca, uneori întrerupte de muzica lui Hans Zimmer, care s-a mulțumit cu niște pastișe la Pacific Rim sau Pearl Harbor (ce transcendență reușise Vangelis în 1982!). „De ce-l salvează Roy pe Deckard?ˮ e o întrebare mult prea grea în 2017 și, iată, chiar și în 2049.

PS: Ce pierde prin scenariu, filmul cîștigă prin cinematografie, grație directorului de imagine, meșterul Roger Deakins (responsabil, printre altele, cu The Shawshank Redemption, Fargo, No Country for Old Men sau Skyfall, dar și Sicario). Filmul arată de vis.

Interese:
,