Socoteala de-acasă nu se potrivește cu aia din Biserică

Nepotriveală e sentimentul en-gros pe care l-am simțit de-a lungul celor două ore și jumătate puse cap la cap, atît în rol de regizor, cît și de scenarist, de Daniel Sandu în Un pas în urma serafimilor, un film care nu are intenția să genereze conflict, nici să ia neapărat partea vreunei tabere. De fapt, ăsta-i unul dintre merite – e capabil să-i scoată din minți atît pe smeriți, cît mai ales pe progresiști. Oricît ar fi de înțeles pornirea, implicațiile, reflexiile sau, mai rău, prejudecățile socio-religioase sunt de evitat cînd vine vorba despre primul lungmetraj al lui Sandu – în primul rînd pentru că nu e atît de complex, în al doilea rînd pentru că nici n-a vrut.

Dar ce s-a vrut? Un film „de publicˮ, pe o temă mai mult sau mai puțin tabu (popimea nu e la prima prezență în cinemaul românesc și în niciun caz la cea mai controversată), un coming of age mioritic undeva între Harry Potter, The Perks of Being a Wallflower și, ei bine, da, The Young Pope.

Comparația cu frivolele dramedii adolescentine e inevitabilă. Povestea urmărește o clasă de studenți care vor să ajungă preoți, mulți dintre ei la presiunile părinților, cu Gabriel (Ștefan Iancu) în prim-plan, un puști ca orice puși de vîrsta lui: deloc sofisticat, uneori enervant de previzibil, naiv, dar și tare-n gură cu „profiiˮ după ce își va lua plasă după plasă. Atît Olah, rebelul senior, cît și părintele Ivan, care caută mîntuire mai degrabă prin șantaj decît prin cuvîntul Domnului, contribuie la „schimbarea la fațăˮ prin care trece Ștefan: nu doar că-și sparge ochelarii și își „deranjeazăˮ freza, dar începe să ridice probleme reale în fața dascălilor și chiar pune la cale o demascare a celui care-i tot trimite acasă din colegi, dar mai ales prieteni. La un moment dat, chiar are impresia că ar putea „colaboraˮ cu părintele Ivan.

Dar e cam lung, nu de puține ori abrupt & episodic, pentru că suișurile și coborîșurile devin manieră în narațiune, unele scene fiind numa’ bune de o pauză de țigare, cum ar veni. Scenariul încearcă să comprime material ce s-ar fi putut lejer transforma într-o mini-serie și după vreo 90 de minute devine un Salvați de clopoțel sau Liceenii, cu tot felul de năzbîtii sau scene vag relevante. Dar dacă te pierde prin lungime și plictis, Sandu te cîștigă din punct de vedere estetic: aproape fiecare cadru pare intens lucrat și căutat din toate colțurile, iar imaginea lui George Dăscălescu e finețe – dintre toate, favorita mea e undeva la minutul ’70, cînd Ivan îi anunță în curtea școlii că a devenit directorul Seminarului. Savuros (dar în același timp ridicol) e și singurul spinning shot în stil Michael Bay, n-ai cum să-l ratezi (nu, Ivanov nu zice: „Shit just got realˮ).

Cam asta nepotriveala din Un pas în urma serafimilor. Un tur de forță estetic, fără prea multe bătăi de cap ideologice, cu (prea) mult rîsu’-plînsu’, surprinzător pe alocuri, plictisitor în altele, sănătos pentru cinemaul nostru care tot caută rețeta filmului american indie cu succes la spectatori. (Niște scenariști căutăm și noi?) Altfel, băiatul lui Ilie Dumitrescu, care-l joacă pe Olah, și Ali Amir, aka Aid, mi se par cei mai expresivi dintre toți și aș paria oricînd pe ei. De văzut? Facă-se voia ta.

Interese:
,